Se spune așa: când emigrezi, rămâi mereu un emigrant oricât de bine ar părea că te-ai integrat în noua patrie mumă. Peste tot în lume, numitorul comun, ca să nu zic semnul de recunoaștere al emigrantului, este însingurarea. Mai mult sau mai puțin vizibilă, desigur. Prin forța lucrurilor, rămâi mereu un om străin într-o țară străină, tolerat de localnici, asimilat și nu prea. Știu ce spun, lucrez mult cu diaspora. Română – pentru Franța – și franceză – pentru România. Domnul C. este emigrant român în Franța. Lucrează acolo, s-a însurat acolo, are doi copii mici, 4 și 5 ani. A rămas român, el și familia lui, adică niciunul dintre ei nu e cetățean francez, ci toți sunt doar români. Muncitori cu mintea pe ogoarele mereu (aparent) mai mănoase ale altora. Cu timpul, de prea binele pe care l-a extras din cutume, domnul C. și-a părăsit ”maison”-ul și a plecat de acasă cu amanta, ba chiar i-a prezentat-o nevestei și copiilor, sugerând adoptarea ...