Mergeam duminică, mai exact pe 12 august, pe Calea Victoriei, cu fiica
de 13 ani a unei prietene. Nu știe prea multe despre România, nu s-a născut
aici. La trecerea de pietoni din dreptul poliției Capitalei, m-a tras de
mânecă, spre ea, și mi-a șoptit:
- Nu te întoarce, sunt în spatele tău. Crezi că te vor bate?
Am făcut gestul pe care orice om matur și fără frică îl face, mai ales în fața
unui copil, adică m-am întors.
În soarele arid de august, doi polițiști ne intersectau liniștiți calea. I-am
spus:
- Sunt polițiști, cum să mă bată, nici la tine în țară polițiștii nu bat oameni
pe stradă.
- A, ai dreptate, mi-a răspuns, ăia erau jandarmi, nu polițiști. Dar, ”so”,
polițiști, jandarmi, ce contează, dacă tot au început?
Nu, din păcate, nu e prefața unui roman pe care îl concep acum, nici brouillon-ul unui jurnalist care vrea să
păstreze cât mai mult informația dintr-un eveniment recent. E doar consemnarea
reacției unui copil care nu e român, una din multele reacții de care m-am izbit,
de câteva zile încoace. Abia mă întorsesem dintr-o altă țară binecuvântată de
Dumnezeu, dar bătută de soartă și de alți nemernici, ca și la noi: Grecia - dar
asta este o altă istorie, pentru altă zi, ca în 1001 de nopți, din ce în ce mai
negre, ale umanității.
Revin la Bucureștiul iubit, la circul ieftin și dureros oferit de niște unelte
ale unor interese aflate peste puterile de înțelegere a celor mai mulți dintre
noi. La porcăria fără limite pusă la cale și disecată de feluritele mijloace
mass-media, fiecare ridicându-se până la înălțimea lesei pe care proprietarul
le-a acordat-o, cu maliție, sau cu furie, sau cu minciuni peste măsură, de o
parte a presei (am numit grupul Antenelor TV și România TV), sau cu disperarea
celor care știu că poate aceasta este ultima suflare liberă a presei:
- jandarmii au lăsat 2 oameni în urmă, femeia jandarm, salvată de protestatari,
întreabă uluită, în direct, ”fraților, unde ... m-ați adus?”
- au dat cu gaz toxic (arsenic și clor), cu CS interzis, în piață, într-un
spațiu considerat închis (înconjurat de blocuri mari, cu multă circulație,
poluat, într-o zi cu 30 de grade); gazul a reacționat grav, în contact cu apa
din tunuri și cu transpirația oamenilor; gazarea a început de la ora 17 – 18,
iar huliganii, prin prezența cărora a fost justificată gazarea și datorită
cărora jandarmii și-au arătat mușchii, doar câteva ore mai târziu…;
- televiziunile israeliene titrează: alertă de călătorie în România, țară
nesigură, în care 4 turiști, aflați la locul nepotrivit în momentul
nepotrivit...
- unui jurnalist îi este smuls telefonul din mână și este călcat în picioare de
jandarmi; telefonl? Omul? Contează?
- un operator austriac a fost bătut, în timp ce filma ...
Societatea românească e acum compusă astfel: ei și noi.
Ei au, de partea lor: puterea politică majoritară, mereu aceeași, dar și o
parte însemnată a celor din parlament; ei au banii, visteria țării, din care
ANAF-ul și gașca lui de funcționari ordinari aserviți, cu apucături ale
vechilor adunători de biruri din epoca fanariotă, tocmai a primit, în decembrie
2017, dreptul să își redistribuie acum, în mod legal, sub forma premiilor pe
numărul de pedepse fiscale aplicate contribuabililor, o bună și incontrolabilă
parte; mai au guvernul, de data aceasta compus din multe, multe doamne care,
vorba lui Dragnea, au fost selectate pentru că sunt mai ... neconflictuale!
Cine, doamna ministru de interne Dan? Cu cine, cu domnul Dragnea,
presupun, pentru că s-a dovedit că nu e deloc neconflictuală cu noi, românii!
Poate mai docile, politic vorbind? Desigur.
Femeile alese de politic în guvernul actual majoritar PSD (partidul social
democrat) au mai realizat o performanță, pe lângă aceea de a intra în istorie
ca fiind: fie agramate și analfabete în ale vieții și guvernării, dar mereu
bine pieptănate, ca doamna prim ministru Dăncilă sau ca doamna ministru de
interne; fie mumii, păpuși Barbie de decor, ca doamna prefect al Bucureștiului,
cea despre care se spune că ar fi semnat (dacă l-o fi semnat), vineri seara,
ordinul de evacuare a Pieții Victoriei, ca să scape de nemernicii din diaspora,
veniți să apere drepturile nemernicilor de români rămași în România; fie femei-bărbate,
ca doamna Gabriela Firea sau ca ministrul mediului, Grațiela Leocadia Gavrielescu,
care împușcă urși, utilizând aceeași mâna a jandarmului aservit și turmentat.
În toate cazurile, plutonul politic feminin a atins performanța de a le
reaminti românilor de tovarășa Elena Ceaușescu și de a-i face pe oameni să nu
își mai dorească să audă de femei docile și conciliante și, cel mai probabil,
de femei, în general, în funcții de conducere! Deci, aici, domnului Dragnea i-a
ieșit pasența.
Da, ei au guvernul, un guvern pe care l-au împachetat în drapel, ca să ne arate
cât este de devotat țării, uitând însă că, de la romani încoace, doar morții
sunt astfel înveșmântați. Morții cei demni, însă. De aceea, folosirea
drapelului național pentru a ascunde mizeria din Palatul Victoria - locul unde
legile, așezate într-un încăpător pat al lui Procust, sunt sluțite după
interesele marilor corupți politici - este sinonimă, în opinia mea, cu o
infracțiune, aceea de ofensă adusă unor însemne, care, într-un stat condus de
ne-penali, s-ar pedepsi cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.
Mai au, aleșii: dezinformarea, asemenea mătrăgunii turnate în urechea lui Otello,
înainte ca Otello să-i ia gâtul Desdemonei; au partea greu și definitiv
aservită a așa-zisei prese, ai cărei
patroni sau acționari au stat prin pușcării sau sunt vânați pentru a fi puși la
rece, în beciurile domnești, deci sunt șantajabili (mă refer, de exemplu, la
Dan Voiculescu sau la Sebastian Ghiță); și au uneltele, între care
jandarmii-țestoase de elită, proveniți din garda veche și grea, cea care îi
slujea, acum aproape 30 de ani, tătucului comunist, în acea vreme în care,
ziarist fiind, primeai și lista cuvintelor de care să nu te atingi. Spre
deosebire de azi când, dacă ești ziarist, primești - din greșeală, desigur -
dar la grămadă, bastoane și gaze.
Și noi, ceilalți, cei care nu suntem la putere, poporul român, adică, ce
avem? Avem două căi: să așteptăm docili să murim, să ne păstrăm între timp
obiceiul de a primi pumni în cap și picioare în burtă, după principiul ”capul
plecat sabia nu-l taie”, omițând însă partea a 2-a a versului, cea care spune
că, într-un asemenea caz, ”cu ușurință lanțul-l înconvoaie” (pe cap, desigur), și
să mai așteptam încă vreo 50 de ani să vină americanii să ne arunce în
democrație.
Sau avem șansa de a vedea, cu ochii noștri, și de a observa că și noi, ca și
cei din camarila de mai sus, avem tot o singură viață, și că nu avem motive ca
să îi lăsăm să ne-o fure.
Ceea ce s-a întâmplat, în vinerea neagră de 10 august 2018 a Pieței Victoriei -
când țestoasele au atentat la viața protestatarilor și, prin această manevră, au
fost utilizați ca să ne sperie atât de mult încât o întreagă nație să renunțe
la libertatea sa - a urmat un scenariu cu atât de multe interese
contradictorii, încât nici nu pot fi toate rostite cu voce tare.
Dar mi-am reamintit, ca și în decembrie 1989, când trecem printre tancuri cu
liniștea jurnalistului ce se vrea liber cu orice preț, mergând dinspre redacția
Vieții studențești către Societatea Română de Radio, să intru în emisie, că și
de data aceasta românul a fost la numai un pas, un foarte mic pas de a fi doar
victime colaterala a unui război de dincolo de el. Dar nu mai mare decât
puterile lui!
Spun asta pentru că scenariul în care niște jandarmi banali și blânzi, deveniți
dintr-o dată furibunzi și nimicitori, și-au ieșit din pielea lor albastră, de
salvatori de pisici, pentru a nimici protestatarii pașnici neobservând, așa
instruiți și înarmați cum erau, cine sunt agresorii reali (poate chiar unii
dintre ei, în blană de lup), scenariul acela în care nu conta, ba chiar era
bine să curgă sânge, nu le-a ieșit!
Dar asta nu înseamnă că eu, popor român, valorez ceva în ochii actualei
puteri. DIMPOTRIVĂ. Acesta este mesajul lor, al celor care azi mă guvernează și
care se miră, cu atât de multă candoare, de ce nu accept că, pentru ca ei să
fie liberi (fizic și nu doar), eu ar trebui să renunț cel puțin la drepturile
mele, dacă nu la viața mea!
În calitatea mea de cetățean francez, aparțin diasporei. Ca român, aparțin
deopotrivă Europei, din care face parte România. Viețuiesc deci, în mileniul
III, într-o Românie europeană și membră NATO, beau bere cu americanii cărora le
găzduiesc scutul antirachetă și mă salut, aproape ca între vecini, cu domnul
Putin, dar, la o adică eu, popor român rămas între granițe și eu, popor român
obligat să emigrez pentru o viață mai bună dincolo de ele, s-a dovedit, ca
întotdeauna în istorie, că nu însemn mai mult, pentru cei mari, decât carne de
tun.
Și mai e ceva, ceva ce nu se va putea șterge prea curând: ura bine
sădită, între noi și noi. ”Divide et impera”.
Da, acum 18 ani am candidat la președinția țării. Am rămas,
până azi, singura femeie care a atins acest prag, în această parte a Europei. O
spun nu din orgoliu, nici pentru că m-ar mai putea mușca șarpele să mă mai
apropii de politică, ci pentru cei care nu vor fi, din principiu, de acord cu
ceea ce am scris aici, pentru cei care mă vor urî sau înjura.
Pentru a-i ruga să se gândească la faptul că nimic, absolut nici o motivare pe
care mai marii zilei o dau sau ar da-o acum, nici măcar frica lor („la peur
panique”) că vor fi înlăturați de la ciolanul guvernării, nu va putea șterge
realitatea că ei, cei de la putere, în mileniul III, pentru a-și dovedi
legitimitatea de oameni la putere, au fost de acord să fie bătuți și gazați, în
mod nejustificat, intenționat și premeditat, nu doar huliganii pe care, așa
instruiți și înarmați cum erau, ”n-au putut să-i extragă dintre protestatarii”.
Au bătut, au împroșcat cu gaze, au hărțuit pe străzi, au tras afară din taxi,
oameni pașnici - bătrâni, adolescenți și femei ce își exercitau libertatea
constituțională de a nu fi de acord cu Puterea sau doar care s-au aflat la
locul nepotrivit, într-un moment evident nepotrivit - și oameni care se aflau
acolo pentru că trebuiau să își facă meseria: jurnaliștii.
Sunt un om al legii. Și cred că, pentru asemenea fapte, Curtea Penală
Internațională de la Haga* ar avea un cuvânt de spus, dacă instituțiile
juridice române o vor da iar în bară, ca în dosarul revoluției sau cel al
mineriadei, negăsind, nici de această dată, vinovați.
Pentru că altfel, foarte curând, poporul român va pleca din nou capul, cu
frică, iar lista de cuvinte, din epoca de tristă amintire, pe care un jurnalist
nu ar avea dreptul să le rostească, nu va mai fi, deloc, doar o tristă
amintire.
___________
*STATUTUL DE LA ROMA privind Curtea Penală Internațională:
Articolul 7 - Crime contra umanității
- litera a).”prin atac îndreptat împotriva unei populații civile se înțelege
comportamentul care constă în comiterea multiplă de acte vizate la paragraful 1
împotriva oricărei populații civile, în aplicarea sau în sprijinirea politicii
unui stat ori a unei organizații având ca scop un asemenea atac”;
- litera h) ”persecutarea oricărui grup sau a oricărei colectivități
identificabile din motive de ordin politic, rasial, național, etnic, cultural,
religios sau sexual, în sensul paragrafului 3, ori în funcție de alte criterii
universal recunoscute ca inadmisibile în dreptul internațional, în corelare cu
orice act prevăzut în prezentul paragraf sau orice crimă de competența Curții”;
- litera k) ”alte fapte inumane cu caracter analog cauzând cu intenție
suferințe mari sau vătămări grave ale integrității fizice ori ale sănătății
fizice sau mintale”.
Articolul 8, Crime de război
- litera (i) ”fapta de a lansa intenționat atacuri împotriva populației civile
în general sau împotriva civililor care nu participă direct la ostilități”;
- litera (ii) ”fapta de a lansa intenționat atacuri împotriva bunurilor cu
caracter civil, adică a celor care nu sunt obiective militare”;
- litera (xviii) ”fapta de a utiliza gaze asfixiante, toxice sau asimilate și
orice lichide, materii sau procedee analoage”;
- litera (xx) ”fapte de a folosi arme, proiectile, materiale și metode de luptă
de natură să cauzeze daune de prisos sau suferințe inutile ori de a acționa
fără discriminare cu violarea dreptului internațional al conflictelor armate,
cu condiția ca aceste arme, proiectile, materiale și metode de luptă să facă
obiectul unei interdicții generale și ca ele să fie înscrise într-o anexă a
prezentului statut, pe cale de amendament adoptat potrivit dispozițiilor art.
121 și 123”;
- litera (xxi) ”atingerile aduse demnității persoanei, îndeosebi tratamentele
umilitoare și degradante”.