 |
Domnului Președinte al României,
Înalt Preafericitului Daniel, Patriarhul României,
Domnule Președinte, poporul român este, în fibra lui cea mai ascunsă, creștin: 86,45 % din populația României, mai exact, potrivit ultimului recensământ, față de 0,2% atei.
Un lucru pe care am certitudinea că îl înțelegeți perfect.
Nu aș putea pune în discuție, nici la îndoială, faptul că, în aceste zile negre, prioritatea o reprezintă sănătatea lui, a poporului, deci viața noastră, a tuturor și a fiecăruia în parte.
Dar: v-ar uimi poate să aflați – un lucru pe care Înalt Preafericitul îl știe prea bine – că există și oameni pentru care sufletul e cu mult mai important decât trupul. Sufletul, cele 0,01 grame (sau 21 de grame, după alți cercetători) cu care trupul devine mai ușor când iese din viață. Sufletul, acel ceva la fel de puțin palpabil ca și virusul care ne atinge acum.
Desigur, nu sunt decât un cetățean oarecare al României, un viețuitor între granițele ei. Respect legile omenești, nu aș putea să îmi fac meseria, să le aplic în fiecare zi, de 36 de ani, dacă nu le-aș respecta.
Am acceptat deci că, în timpul pandemiei, ușile bisericilor nu pot fi lăsate largi pentru credincioșii care s-ar aduna în grupuri periculos de mari. Dar în grupuri de 3? Căci, paradoxal, potrivit legilor lumești numite ordonanțe militare, avem voie să circulăm în grupuri de 3 persoane.
Am înțeles că nici varianta slujbelor afară nu servește chinului la care sistemul de sănătate publică românesc - decimat în zeci de ani de indiferență sau incompetență, sau doar pentru că așa ne-au dictat alții – face cu greu și cu mari sacrificii față.
Am acceptat și înțeleg că Biserica, la fel la ca noi toți, într-o asemenea situație, trebuie să fie supusă legilor Statului, chiar într-un stat în care fiecare reprezintă o putere distinctă.
Desigur, auzim mereu, zilele astea, că ”Dumnezeu este în suflet”, că ”nu ai nevoie de Biserică pentru a te apropia de Dumnezeu”.
Eu nu cred asta, dar acum nu contează opinia mea despre Biserica noastră, creștinește e să iertăm greșiților, de 7 ori câte 7 ori.
Dar Biserica, azi - exact cea care a reprezentat de secole, pentru români, liantul spiritual și al identității naționale, Biserica lui Octavian Goga, acea biserică în care stă închis, de veacuri, ”tot plânsul nostru biet, sărac”... - ne învață să ne descurcăm fără ea, căci pare a-i fi de ajuns faptul că, în pas cu vremile, o urmărim on-line sau la televizor, în lăcașuri aurite și mult prea împodobite, dar fără de suflet(e).
Există însă, pentru credincioșii creștini de pretudindeni, deci și pentru români, un moment unic, în anul liturgic și în ritual, dar de care, de la o vreme, ne tot lepădăm, pentru ca, azi, să îl omitem cu totul; un moment pe care orice credincios, oricât de multă credință ar avea, nu-l poate săvârși singur: să se spovedească și să se împărtășească.
E un dar dat numai preotului, intermediarul pe pământ al Tronului Ceresc. Da, Paștele nu însemnă, pentru mulți dintre creștini, doar praznicul de sărbătoare cu cozonac și ouă încondeiate. E despre purificarea pe care creștinul nu și-o poate face sieși, pe care n-o poate primi decât prin Euharistie, adică prin împărtășanie.
Dar bisericile noastre stau goale, închise, aflate și ele în stare de necesitate ca întreaga planetă, iar preoților le este îngăduit să ofere sfânta împărtășanie doar celor bolnavi, la domiciliul lor sau în spitale. Din fericire, luând în considerare statisticile oficiale de azi, cei mai mulți dintre cetățenii creștin-ortodocși sunt încă sănătoși și mulți dintre ei, din fericire, au ”naivitatea” să creadă că împărtășania, de care au nevoie cum au de apă, îi va păstra astfel, adică sănătoși.
Dar dacă sunt sănătoși chiar acum, nu beneficiază de prevederile legale, nu-i pot cere preotului (dacă am admite că el ar avea curajul să încalce legile omenești și legile însușite atât de lesne de biserică), să mintă pentru noi, nici noi să ne pretindem bolnavi ca să beneficiem de împărtășanie. Ar fi o contradicție în termeni, căci toată lumea ar trebui să mintă pentru asta, contrar tocmai sensului profund al împărtășaniei, nu?).
În ultima zi cu biserici deschise, am văzut preoți disperați care au dat împărtășania fără spovedanie, dezlegând oameni la fel de disperați doar cu semnul Crucii, pentru a nu-i lăsa de izbeliște.
Poate nu credeți, domnule Președinte, că astfel de taine pot fi la fel de importante, la vreme de molimă, de grele încercări, ca și o pastilă de paracetamol sau o mască? Nu vă cer să o faceți, ci doar să acceptați că unii dintre noi, destul de mulți încă, în această țară, au această credință și se alătură luptei sociale cum pot ei mai bine, inclusiv prin rugăciune și respectarea acestor ”cutume” vechi de exact 2020 de ani.
Nu fac o pledoarie pentru nimeni, nu pun la îndoială nimic din ceea ce faceți, așa cum credeți mai bine, cu sacrificii pentru unele categorii profesionale care rămân la muncă, pe baricade, pentru binele celorlalți (medicii, jandarmii, polițiștii, cei care ne aprovizionează cu hrană, poștașii, ba chiar și noi, avocații, care ne numărăm, prin Decret prezidențial*, în rândurile celor a căror muncă este de importanță națională).
Sunt avocat și pledez - cu mâinile goale și asumându-mi avalanșa de înjurături și negare a celor 0,2% din românii care nu sunt creștin-ortodocși - pentru dreptul constituțional și libertatea de exercitare a religiei mele, a religiei lor, a celor care cred că viața nu este numai trup, ci și suflet.
Vă cer să înțelegeți că refuzul de a împărtăși un credincios înaintea celei mai mari sărbători creștine, nu e doar un păcat cu care Biserica, preoții, se vor desocoti, când se vor întâlni cu propriile suflete, e treaba lor cum, ci și o încălcare inutilă a libertății conștiinței și a religiei.
Poate că mă înșel, poate că nu mai suntem 86% cei care vrem să nu ne depărtăm de Dumnezeu și de legile Lui, dar asta ar putea să vă simplifice sarcina, nu-i așa? Dar și dacă ar fi doar unul, Biserica nu îi poate refuza speranța Învierii. Cu atât mai mult în vreme de ”molimă”, când nimeni nu are contract cu Dumnezeu că ”prinde” și ziua de mâine.
Lăsați-i pe preoți să aibă grijă de ”turmele” lor, să poată împărtăși pe oricine vrea să fie împărtășit, fără teamă. Preoții care au credință, desigur, respectând regulile de protecție sanitare la care trebuie să ne supunem toți, o vor face, fără să se teamă, aidoma misionarilor. Nu cred că marii mucenici ai Bisericii din toate timpurile, care atingeau și îngrijeau bolnavii, nu o făcea altfel decât cu credință și fără de frică!
Desigur, întorcându-mă în secolul XXI, pentru cei care acceptă că viața, ca și moartea, reprezintă un miracol, că absolut fiecare clipă pe care o trăim, este unică și magică, așa cum sunt nu doar trupurile, ci și sufletele noastre – soluția practică pentru a nu-i pune în pericol pe preoți, oameni și ei, este aceea de a se proteja. Sau ordonați-ne pe toți, cu armata, în fața bisericii, păstrând distanța regulamentară dintre noi, după ce ”turma” a fost programată de preot, pe ore, așa cum suntem noi, avocații, programați în instanțe, pentru cauzele declarate urgente.
Aceasta este o cauză de mare urgență și sunt atât de multe biserici peste tot, nu cred că nu s-ar putea pune problema să creăm haos și să periclităm rezultatele de până acum ale aplicării legii umane, în lupta pentru supraviețuire, așa cum vor spune, desigur, delatorii Credinței.
Mai sunt mai puțin de 3 săptămâni până la sărbătorile Pascale și trăim, ca parte a unei drame planetare, și drama punctuală a acestui popor creștin, sau cel puțin a unei părți, majoritare, din acest popor.
Pe unul dintre dvs., domnilor, viața a făcut să vă cunosc personal. Să ne privim în ochi dar, desigur, nu din aceste considerente vă scriu.
Nu știu cum să împac toate acestea eu, un biet cetățean al Planetei Pământ care are, acum, ca atât de mulți, alții, nevoie de apropierea de Dumnezeu, mai mult decât oricând.
Nu știu, nu sunt în locul vostru, dar știu că soluția nu stă numai în măști și pastile, ci și în Credință. Credința care a scos poporul român, de atâtea ori din răstriște, și pe care nici o lege a oamenilor nu o poate înfrânge. Chiar dacă așa pare, pentru moment.
___
* Decretul 195 din 16.03.2020 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României