Senatul a votat respingerea legii ce reglementează autonomia unui Ținut Secuiesc în chiar inima României, act normativ adoptat tacit* de Camera Deputaților, deși chestiunea de fond, juridic vorbind, e aceea că simpla existență a unei legi care propune ca o parte a țării să fie autonomă față de țară, aduce atingere Constituției și acestui ”stat național, suveran, independent, unitar și indivizibil”, numit România.
Mie mi s-a făcut lehamite să ascult mereu, când ajungem într-o situație limită, cum fiecare om politic aruncă vina pe celălalt, cum se bălăcăresc mai marii zilei ca la ușa cortului, ca să ne distragă atenția și spre deliciul presei, uitând că nu toți avem memoria scurtă.
Este adevărat că noi avem memoria iar ei Puterea, dar mișelia este cu atât mai mare cu cât legea asta anormală a fost pusă pe tapetul Parlamentului în plină criză medicală, exact acum când noi, cei mulți și mici suntem sechestrați în casele noastre, suntem amețiti de grija supraviețuirii între pseudo-pandemia clamată la nivel mondial, perspectiva unei vieți de lipsuri reale, dacă producția nu va reporni, grija pentru bătrânii noștri și pentru valorile aruncate la gunoi, pentru cei de-un sânge cu noi, nevoiți să își caute un trai mai bun prin lumea mare, bântuită de moarte și spaime.
Mi se pare evident că noua porcărie cu care a fost acum testată rezistența românului de rând (a câta oară?) nu e o greșeală, așa cum încearcă unii dintre politicieni să ne aburească azi, în ceasul al 12-lea fără un minut.
Asta pentru că, potrivit presei, care îl citează pe fostul președinte Traian Băsescu, liderii grupurilor parlamentare ar fi fost avertizați, încă din data de 12 martie a.c., de către unul dintre ei, Marius Pașcan (deputat!, că se apropie termenul de adoptare tacită a acestei legi! Și după avertizare? Nimic, desigur.
Penibilă e și reacția acelor politicieni care spun că nici n-ar fi fost mare lucru dacă legea trecea, dacă am fi ajuns să ne vizităm bunicii și verii sau frații într-o altă țară, plasată - exact ca un pumnal bine țintit - în chiar inima României. Vorbim, pentru început, de județele Harghita, Covasna și de ”Scaunul istoric Mureș” care ar fi devenit, potrivit acestei legi ”o regiune autonomă cu personalitate juridică în cadrul României”, în care era ”de dorit transferarea și a unor sarcini care aparțin unor competențe naționale”, regiunea trebuind ”să dispună de mijloacele necesare acestui scop” (date de ce țară, oare?) și în care limba maghiară devenea limba oficială.
Îmi și imaginez Statele Unite, de exemplu, străpunsă de câte o provincie autonomă a mexicanilor, chinezilor, a românilor, sau a unor locuitori proveniți din diverse părți ale Africii sau ale Indiei!
Desigur, strămoșii noștri, de la Decebal încoace vorbind (și el, viețuitor al Transilvaniei din care, grație politicienilor noștri, am fost azi la un pas să cedăm, fără luptă, numai pentru că, elegant vorbind, alții sunt mai iuți de mână sau doar nesătui, iar noi mai fraieri!), cei care au păstrat, cu sânge, România întreagă, la propriu cu sânge, nu ar fi deveni, în fața abilității deputaților noștri și a unora dintre politicienii abjecți ce ne conduc, decât niște fraieri ai unei istorii apuse.
Și tot desigur, am fost anunțați că se vor face comitete și comisii, după episodul acesta, se vor face cercetări, pentru a găsi persoanele și tabăra politică vinovate de această nouă încercare de destabilizare a României și a românilor. Da, și?
A fost o zi penibilă și eu, ca mulți dintre voi, nu am avut decât puterea cuvântului – pe cale de a fi tot mai puțin liber, în vreme de criză, sper că nu și după – deci n-aș fi putut schimba nimic azi.
Dar dacă mai avem această putere, eu zic că nu pierdem nimic exersând-o! Mai ales că sunt lucruri pe care nu le putem înțelege decât rostindu-le cu voce tare: de pildă, acum câteva săptămâni erau considerate mesaje nocive (aproape) interzise, cele despre ruperea României, pregătită pe-ascuns.
Iar azi, eu cel puțin – și sigur nu am fost singura – am trecut printr-o mare spaimă, căci mai cred în forța și frumusețea României rotunde, chiar dacă ei îi lipsește, adesea, înțelepciunea politică.
Rasuflu ușurată. Pentru o vreme. Istoria – ca să nu zic că, de fapt, Dumnezeu, cel la care unii dintre aceiași politicieni care propuneau o Românie străpunsă, schiloadă, se zbat să ne interzică accesul – au ținut azi, încă o data cu noi, românii de rând.
_____
* Adoptarea tacită a legii intervine atunci când prima Cameră parlamentară sesizată, indiferent că e vorba de Camera Deputaților sau de Senat, nu votează un proiect de lege în cadrul unui termen prestabilit de 45 (pentru legi obișnuite) sau de 60 de zile (pentru coduri și legi complexe) și 30 de zile pentru ordonanțe de urgență.
Potrivit art. 73 din Constituție (după modificarea ei din 2003), În cazul depășirii acestor termene se consideră că proiectele de legi sau propunerile legislative au fost adoptate. După adoptare sau respingere de către prima Cameră sesizată, proiectul sau propunerea legislativă se trimite celeilalte Camere care va decide definitiv”.
De remarcat faptul că, în Plenul Senatului din data de 23.04.2020 s-a luat notă de adoptarea tacită a nu mai puțin de 79 (!) de inițiative legislative, unele deosebit de importante pentru activitatea economică (precum o propunere legislativă modificând condițiile de numire a managerilor consiliilor de administrație ale regiilor autonome, societăților comerciale, financiare, de asigurare sau o propunere ce vizează stimularea înființării de noi întreprinderi mici și mijlocii), în timp ce altele vizează chiar securitatea națională (precum o propunere legislativă ce modifică Legea nr. 129/2019 pentru combaterea spălării banilor și finanțării terorismului). (…) adoptarea tacită a unui val de inițiative nu este o noutate. Sute de inițiative au fost adoptate tacite în ultimii ani. (Sursa: https://www.contributors.ro/este-benefica-adoptarea-tacita-a-actelor-normative/)