Accéder au contenu principal

CA SĂ ȘTIM CE VEDEM CÂND VEDEM ROȘU

 

 

Din vara anului trecut, 16 august a devenit, prin lege, Ziua națională pentru comemorarea martirilor Brâncoveni și de conștientizare a violențelor împotriva creștinilor.

O bifăm în calendar, ne gândim sau nu la sângele Brâncovenilor, cel care a … ”inspirat-o”, din punct de vedere legislativ, în vreme ce noi, astăzi, nu avem curajul nici cu vorba să-i înfruntăm pe păgâni. Iar cei care o fac, deja sunt aproape linșați. Nu neapărat de putere, ci de ceilalți. Mulți dintre ei, tot creștini.

În schimb, articolul 2 al al acestei legi, al Legii nr. 134/2020 - și pentru care au votat 258 de deputați, în timp ce 40 s-au abținut - prevede că, ”În semn de conștientizare de către cetățenii români a violențelor și persecuțiilor la care AU FOST ȘI SUNT SUPUȘI ȘI ASTĂZI creștinii din lume, se iluminează în roșu, între orele 20:00 – 24:00, următoarele clădiri: Parlamentul, Guvernul, sediile autorităților administrației publice centrale și locale, Arcul de Triumf și Palatul Mogoșoaia”.

Asta ca să știm de ce s-ar putea, mai pe seară, să vedem roșu! Pe ici, pe colo, prin punctele esențiale ale democrației noastre, arătate la articolul 2.

Doar că și drumul spre iad e pavat cu bune intenții, căci roșul e o alegere proastă, în contextul mondial. În roșu sunt iluminate (nu luminate!), în ajunul marilor sărbători creștine (Paștele, de exemplu), clădirile importante din marile orașe canadieane. Dar nu ca o ofrandă adusă binelui. Dimpotrivă. E mesajul nescris al celor care slujesc biserica satanică și care ne trag de mânecă amintindu-ne că sunt aici, cu tot cu ofrandele lor de sânge!

*

Remember pentru cei cărora le pasă

”Duminică, 15 august (1714) de dimineață s-a tăiat capul bătrânului principe al Valahiei, tuturor fiilor lui și al unui boier care era vistiernic. Iată cum s-a făcut: Încă de dimineață sultanul Ahmed se puse într-un caic împărătesc și veni la seraiul zis foișorul lui Ialilaiacos, pe canalul Mării Negre, în fața căreia era o piață unde a adus pe Brâncoveanu Voievod, pe cei patru băieți ai lui și pe vistierul Văcărescu. I-au pus în genunchi unul lângă altul, la oarecare depărtare. Un gâde le-a scos căciulile din cap și sultanul i-a mustrat facându-i haini. Apoi le deteră voie a face o scurtă rugăciune. Înainte de a se ridica securea deasupra capului, au fost întrebați de voiesc să se facă turci și atunci vor fi iertați! Glasul cel înăbușit de credință al Brâncoveanului răsună și zice înspăimântat de această și insultă: fiii mei! Iată toate avuțiile și tot ce am avut am pierdut; să nu se pierdem însă sufletele; stați tari și bărbătești, dragii mei și nu băgați în seamă moartea! Priviți la Hristos, Mântuitorul nostru, câte  răbdat pentru noi și cu ce moarte de ocară a murit! Credeți tare întru aceasta și nu vă mișcați, nici vă clătinați în credința cea pravoslavnică, pentru viața și lumea aceasta.

La aceste cuvinte Ahmed se făcu ca un leu turbat și porunci să li se taie capetele. Gâdele înfiorător ridică securea și capul marelui vistiernic Enache Văcărescu se rostogoli pe pământ. Apoi începu cu uciderea copiilor, începând cu cel mai mare. Când gâdele ridică securea la capul celui mai tânăr dintre copii, Beizadea Mateiaș, numai de 16 ani, acesta se îngrozi de spaimă. Sărmanul copilaș, văzând atâta sânge de la frații lui și de la Văcărescu, se rugă de sultan să-l ierte, făgăduindu-i că se va face turc. Însă părintele său, Domnul Brâncoveanu, al cărui cap a căzut la urmă, înfruntă pe fiul său și-i zise: Mai bine să mori în legea creștinească decât să te faci păgân, lepădându-te de Isus Hristos, pentru a trăi câțiva ani mai mult pe pământ. Copilașul ascultă, ridică capul și, cu glas îngeresc, zise gâdelui: Vreau să mor creștin! Lovește! În urmă ucise și pe Brâncoveanu.”

(Fragment din relatarea către dogele Veneției, întocmită de plenipotențiarul venețian la Țaringrad, Andrea Memno, după ce asistase la execuția domnitorului Constantin Brâncoveanu și a copiilor lui, săvârșită din porunca sultanului Ahmed).

 

Posts les plus consultés de ce blog

În justiție contra Injustiție (1)

Încep prin a aminti că art. 1.1. al Codului deontologic al avocatului european statuează că, “ într-o societate întemeiată pe respect față de justiție, avocatul îndeplineste un rol special”, iar îndatoririle acestuia „nu se limitează doar la executarea fidelă a unui mandat în cadrul legii” pentru că “Avocatul trebuie să vegheze la respectul Statului de drept și a intereselor celor ale căror drepturi și libertăţi le apară”.   Prin urmare “misiunea avocatului îi impune acestuia îndatoriri și obligații multiple (uneori aparent contradictorii)”, nu numai față de client, de instanțe sau confrații săi, ci și față de public, pentru care o asemenea profesie liberală și independentă, supusă respectarii normelor pe care ea însăși şi le-a impus, este un mijloc esențial de apărare a drepturilor omului în fața Statului și a altor puteri din societate”. În virtutea statutului meu de avocat, căruia Curtea Europeană a Drepturilor Omului tocmai i-a consfintit, la începutul acestui an,...

CÂND PRIMUL MINISTRU CENZUREAZĂ... SFINȚI

    Noi, câțiva cetățeni români creștin-ortodocși, tocmai ce l-am dat în judecată pe Primul Ministru al României și agenția guvernamentală aflată în subordinea sa. Dosarul a fost înregistrat la Tribunalul București și mai jos am detaliat motivele pentru care am făcut-o. Vă puteți alătura acestui demers contactându-ne pe adresele de email de pe site-ul www.avocatgb.eu.  *   CÂND PRIMUL MINISTRU CENZUREAZĂ... SFINȚI Da, știu, ar fi trebuit să spun: ” când primul ministru cenzurează deciziile privind recunoașterea canonizării unor clerici români” .    O frază mai lungă, mai explicită, dar care spune exact același lucru: cum prim ministrul se bagă în treaba Bisericii Ortodoxe Române și o învață cum să-și declare și, mai ales, pe cine să declare sfânt. De fapt, omițând că nu biserica îi sfințește pe oamenii canonizați, ci întoarcerea lor, desăvârșită, la credință, pe care biserica doar o constată! Dar oricum aș zice-o, din 2005 încoace,   chiar asta ...

Studiu de caz: Când pici în fund în fața Occidentului

          Se spune așa: când  emigrezi, rămâi mereu un emigrant oricât de bine ar părea că te-ai integrat în noua patrie mumă. Peste tot în lume, numitorul comun, ca să nu zic semnul de recunoaștere al emigrantului, este însingurarea. Mai mult sau mai puțin vizibilă, desigur. Prin forța lucrurilor, rămâi mereu un om străin într-o țară străină, tolerat de localnici, asimilat și nu prea. Știu ce spun, lucrez mult cu diaspora. Română – pentru Franța – și franceză – pentru România. Domnul C. este emigrant român în Franța. Lucrează acolo, s-a însurat acolo, are doi copii mici, 4 și 5 ani. A rămas român, el și familia lui, adică niciunul dintre ei nu e cetățean francez, ci toți sunt doar români. Muncitori cu mintea pe ogoarele mereu (aparent) mai mănoase ale altora. Cu timpul, de prea binele pe care l-a extras din cutume, domnul C. și-a părăsit ”maison”-ul și a plecat de acasă cu amanta, ba chiar i-a prezentat-o nevestei și copiilor, sugerând adoptarea ...