Un polițist, băiatul cuiva aflat în serviciul direct al ministrului de interne de la acel moment, a tras 6 gloanțe în tânărul Alexandru. Se întâmpla în 2020, în plină perioadă de interdicții pandemice, când tot românul de rând era ținut ostatic în propriile locuințe și amendat serios, de aceeași poliție vigilentă, dacă își permitea să încalce nefericitul consemn.
Desigur, pentru moartea violentă și provocată, produsă dincolo de imaginație, a lui Alexandru, nu există nici un vinovat, cazul a fost clasat, mă și mir că, în pâcla cotidiană, s-au mai găsit ziariști care să îl aducă în actualitate!
Stau însă și mă crucesc, nu pot să schimb postul: zice Norica Nicolai, unul dintre invitații –comentatori ai emisiunii în care era prezentat cazul* (Norica Nicolai e, de felul său, fost procuror, fost europarlamentar), că asta e: e vorba de ucidere din culpă!
Adică, din culpă, trage polițaiul 6 gloanțe într-un om, îl împușcă de-aproape, apoi colegii polițiști (sau polițistul-erou) îl leagă pe Alexandru cu cătușele de grilajul scării blocului și, până să moară omul de tot, îl bat zdravăn cu bulanele din dotare. Iar toate astea s-au întâmplat doar din culpă!
Acuma, hai să ne amintim ce zice articolul 192 alin. 2 cod penal despre uciderea din culpă -adică despre uciderea ”din greșeală”, acea faptă în care autorul/inculpatul nu prevede rezultatul faptei sale, deși trebuia și putea să-l prevadă: genul ăsta de ucidere se întâmplă, spune legea, ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activități. Ca în cazul accidentelor auto pe care, în general, numai nebunii vor să le provoace, dar ele se întâmplă, dincolo de voința celor care le provoacă și, uneori, creează victime care își pierd viața. Adică: merge omul cu viteză sau băut, are el calitatea de șofer, nu respectă semnele, nu prevede că va face accidentul, dar ar fi putut să îl prevadă, dacă era prudent, ar fi putut să se uite la semne. Sau se duce să se opereze, moare pe masă, dar nu fiindcă medicul și-a propus asta, deși medicul ar fi putut să prevadă că omul are prea multe complicații și poate răposa.
Pentru uciderea din culpă, pedeapsa e de la 2 la 7 ani închisoare dar, în anumite condiții, se poate da cu suspendare.
Cu alte cuvinte, sugerează fostul procuror, polițaii nu sunt vinovați de moartea unui civil - pe timp de restricții, dar de pace - și asupra căruia s-au năpustit direct cu gloanțele din dotare, pentru că, de fapt, rezultatul acțiunii lor de omor s-ar fi datorat proastei aplicări a procedurii legale (în caz de urmărire și imobilizare a unei persoane ?) și, de fapt, deși ar fi trebuit să le treacă prin mintea lor de specialiști una ca asta, săracii, nu au prevăzut că, dacă trag 6 gloanțe, de la minimă distanță, într-un om viu, victima va muri!
Sigur, asta mai înseamnă și că, dacă vreun polițist speriat sau neinstruit mai scapă câte un glonte în vreunul dintre noi, el nu e vinovat decât din culpă și iese frumos la lumină, cu o pedeapsă cu suspendare.
Nici de legitima apărare a polițiștilor, sugerată de băgătorii în seamă din emisiune, nu poate fi vorba, pentru că erau – zic martorii – 13 echipaje de poliție în curtea imobilului în care Alexandru a fost linșat și, din imaginile surprinse de camerele de supraveghere, rezulta că omul a fost urmărit pe scări de mai mulți polițiști, adunați, atunci, la ”datorie”. Sau ce? Alexandru, de unul singur, i-a băgat în sperieți pe bieții, neajutorații oameni ai legii?
Nu, doamna Nicolai, eu zic că fapta e de omor calificat: pentru că a fost săvârșită cel puțin cu premeditare (primul glonte o fi fost din culpă, dar umătoarele 5? L-au legat de balustradă, deși era deja împușcat!) și pentru că a fost săvârșită cu cruzimi (pentru că omul a fost și bătut bine cu bulanele, alergat cu scânduri de lemn, a fost imobilizat, umilit, chinuit). Articolul 189 cod penal se aplică mănușă, iar sancțiunea, pentru tipul ăsta de omor, este de 15 până la 25 de ani de închisoare.
Imaginația mea nu e însă atât de bogată, recunosc, nici teoria pe care am învățat-o la școala de drept, nici cei 39 de ani de meserie, pentru că nu m-au ajutat să înțeleg logica de mai sus și nici explicația de geniu a unui domn Surugiu care îi spunea reporterului că polițistul a tras 6 gloanțe în omul de lângă el pentru că… a rămas cu degetul pe trăgaci!
Acuma, nu sunt un specialist în arme, dar știu că doar la pistolul mitralieră, când pui degetul pe trăgaci, nu se mai oprește arma până la ultimul cartuș.
La pistolele celelalte, să le zicem ”banale”, tragi un glonte și, înainte de trage al doilea glonte, trebuie să ridici degetul de pe trăgaci!
Da’ ce știu eu ce pistoale are poliția română a secolului XXI?
Eu știu însă că m-am săturat de explicații de doi bani date de ”personalități” ale momentului, pe viața noastră. În locul vieții noastre, Și de faptul că viața noastră e tot mai neînsemnată pentru cei care sunt plătiți să ne apere.
Ați mai auzit ceva de cazul omului bătut până la moarte de polițiști, în piața de la Pitești, anul trecut, de exemplu?
Dar poate nu sunt ei de vină! Nici cei care l-au omorât pe acest Alexandru – îi spun numele, pentru că el e mai mult decât un număr într-o statistică și, chiar dacă era bolnav și depresiv, a fost fiul cuiva, prietenul altcuiva, a avut vise, a fost copil…
Poate primii vinovați suntem noi, pentru că tolerăm mereu, de ani de zile, asemenea lucruri, pentru că acționăm mereu, din culpă, adică, ne complacem în faptul că nu suntem noi cei în cauză și, pentru că nu ni se întâmplă nouă, nu prevedem rezultatul! Nici rezultatul imediat al inacțiunii noastre, nici cel ”global”, viitor.
Nu ni se întâmplă nouă, poate, pentru moment, dar orice tăcere a noastră, orice lipsă, măcar de reacție, de revoltă verbală și de solidaritate, dă apă la moară unor nebuni să pună stăpânire pe viața noastră. Să o controleze. Să o stârpească. Și să nu răspundă în fața nimănui de pe pământ.
Îmi amintesc acum de un film care, dacă ar mai rula la liber, ar fi pe lista neagră a înfocaților susținători ai culorilor aflate în trend, galben și albastru, căci vine din Rusia (când l-am văzut eu, acum vreo 40 de ani, era tot pe lista neagră, însă a celor care vedeau prea mult roșu): un soldat, pe câmpul de luptă, se strecoară printre lanuri. Îi e frică, o frică viscerală. E război, înaintează cu grijă printre plantele înalte cât el, își croiește drum cu pușcociul său, strângând la piept, din când în când, patul de lemn, tocit, al armei.
Și, deodată, vede în fața lui, așezat pe pământ, un portret al lui Hitler. Și începe să tragă: cu furie, un glonț după altul, o rafală întreagă. Încarcă și trage, încarcă și trage… (veți spune că arma lui era veche, dintr-o epocă moartă).
Doar că, pe măsură ce trage, cu fiecare glonte care se înfige în fotografie, imaginea din tablou se modifică și Hitler devine mai tânăr, mai tânăr, mai tânăr, un copil, apoi un prunc așezat în brațele mamei. Și, brusc, soldatul se oprește din tras: cum să tragi într-un prunc aflat în brațele mamei? Oricât de nebun ar fi devenit pruncul, la maturitatea sa.
Doar polițistul român a uitat degetul - din culpă, desigur - pe propriul trăgaci.
· Emisiunea ”Punctul culminant” din 23.08.2022, realizată de Victor Ciutacu.