Avocat Graziela Barla

  Senatul a votat respingerea legii ce reglementează autonomia unui Ținut Secuiesc în chiar inima României, act normativ adoptat tacit * de Camera Deputaților, deși chestiunea de fond, juridic vorbind, e aceea că simpla existență a unei legi care propune ca o parte a țării să fie autonomă față de țară, aduce atingere Constituției și acestui ”stat național, suveran, independent, unitar și indivizibil”, numit România. Mie mi s-a făcut lehamite să ascult mereu, când ajungem într-o situație limită, cum fiecare om politic aruncă vina pe celălalt, cum se bălăcăresc mai marii zilei ca la ușa cortului, ca să ne distragă atenția și spre deliciul presei, uitând că nu toți avem memoria scurtă. Este adevărat că noi avem memoria iar ei Puterea, dar mișelia este cu atât mai mare cu cât legea asta anormală a fost pusă pe tapetul Parlamentului în plină criză medicală, exact acum când noi, cei mulți și mici suntem sechestrați în casele noastre, suntem amețiti de grija supraviețuirii între pse...

  Domnului Președinte al României, Înalt Preafericitului Daniel, Patriarhul României,   Domnule Președinte, poporul român este, în fibra lui cea mai ascunsă, creștin: 86,45 % din populația României, mai exact, potrivit ultimului recensământ, față de 0,2% atei. Un lucru pe care am certitudinea că îl înțelegeți perfect. Nu aș putea pune în discuție, nici la îndoială, faptul că, în aceste zile negre, prioritatea o reprezintă sănătatea lui, a poporului, deci viața noastră, a tuturor și a fiecăruia în parte. Dar: v-ar uimi poate să aflați – un lucru pe care Înalt Preafericitul îl știe prea bine – că există și oameni pentru care sufletul e cu mult mai important decât trupul. Sufletul, cele 0,01 grame (sau 21 de grame, după alți cercetători) cu care trupul devine mai ușor când iese din viață. Sufletul, acel ceva la fel de puțin palpabil ca și virusul care ne atinge acum. Desigur, nu sunt decât un cetățean oarecare al României, un viețuitor între granițele ei. Respect le...

  Sunt tot mai multe lucruri pe care nu vreau să le mai suport, darămi-te să mă chinui să le mai înțeleg. Să le găsesc scuze. Circumstanțe. Unul dintre ele se referă la fățărnicia de care dau dovadă unii magistrați, sub pălăria uriașă a protestului prin care își revendică drepturi și pensii de serviciu. N-am uitat și nu neg faptul că, pe vremea ministrului Stoica, atunci când făceam emisiunea ”InJustiție” la Tele 7 abc, am militat pentru ideea salariilor decente și corecte pentru magistrați, pentru dreptul lor la independență, pentru respectul pe care trebuie să îl purtăm instituției pe care o reprezintă. Ziceam eu atunci, în naivitatea mea de gazetar, că plata unor salarii corecte îi va îndepărta de abuzuri, că vor fi invincibili și, la rândul lor, respectuoși cu actul de justiție. Nu cu mine sau cu tine, ci cu instituția pe care, cum ziceam, o servesc. Marți am fost la un dosar la secția I penală a Tribunalului București. Ședința trebuia să înceapă la ora 9:30. A început ...

  Mergeam duminică, mai exact pe 12 august, pe Calea Victoriei, cu fiica de 13 ani a unei prietene. Nu știe prea multe despre România, nu s-a născut aici. La trecerea de pietoni din dreptul poliției Capitalei, m-a tras de mânecă, spre ea, și mi-a șoptit: - Nu te întoarce, sunt în spatele tău. Crezi că te vor bate? Am făcut gestul pe care orice om matur și fără frică îl face, mai ales în fața unui copil, adică m-am întors. În soarele arid de august, doi polițiști ne intersectau liniștiți calea. I-am spus: - Sunt polițiști, cum să mă bată, nici la tine în țară polițiștii nu bat oameni pe stradă. - A, ai dreptate, mi-a răspuns, ăia erau jandarmi, nu polițiști. Dar, ”so”, polițiști, jandarmi, ce contează, dacă tot au început? Nu, din păcate, nu e prefața unui roman pe care îl concep acum, nici brouillon-ul unui jurnalist care vrea să păstreze cât mai mult informația dintr-un eveniment recent. E doar consemnarea reacției unui copil care nu e român, una din multele reacții ...

Încep prin a aminti că art. 1.1. al Codului deontologic al avocatului european statuează că, “ într-o societate întemeiată pe respect față de justiție, avocatul îndeplineste un rol special”, iar îndatoririle acestuia „nu se limitează doar la executarea fidelă a unui mandat în cadrul legii” pentru că “Avocatul trebuie să vegheze la respectul Statului de drept și a intereselor celor ale căror drepturi și libertăţi le apară”.   Prin urmare “misiunea avocatului îi impune acestuia îndatoriri și obligații multiple (uneori aparent contradictorii)”, nu numai față de client, de instanțe sau confrații săi, ci și față de public, pentru care o asemenea profesie liberală și independentă, supusă respectarii normelor pe care ea însăși şi le-a impus, este un mijloc esențial de apărare a drepturilor omului în fața Statului și a altor puteri din societate”. În virtutea statutului meu de avocat, căruia Curtea Europeană a Drepturilor Omului tocmai i-a consfintit, la începutul acestui an,...

          Tocmai am văzut încă un reportaj din Grecia, programele sunt tot mai pline de asemenea imagini pe care televiziunile le semnalizează prudent, avertizându-ne că au un puternic impact emoțional : un refugiat, oprit de un gard de sârmă mult mai înalt decât el, strigă, arătând spre bebelușul din mâinile femeii: de ce vă purtați așa, și noi suntem oameni! Copilul meu e om, eu sunt om, soția mea e om! Apoi, tot mai multe imagini - pretutindeni, în ziare, în on-line -   cu alte și alte mâini înfipte în sârma ghimpată ce ocrotește Ungaria de invazie, cu parcurile Serbiei transformate în uriașe dormitoare, din Spania care anunță cu disperare că nu mai are unde caza puhoiul migranților; alte imagini cu bărci naufragiate, copii aruncați de valurile mării pe plajele jilave din Italia, cu tot cu jucăriile lor inutile, și valuri de oameni, cu fețe chinuite și obosite. Cum să nu ți se frângă inima, dacă o ai? Sunt tot mai multe chipuri de oamenii t...